Drumul spre eliberare

Mi-am dorit mult sa revin in Nepal, deoarece a fost cea mai deosebita calatorie dintre toate calatoriile mele de pana acum. Inca din primele momente am trait bucuria reintalnirii. Ma astepta haosul din Kathmandu, nebunia aparenta a traficului nepalez, satucele suspendate pe pantele abrupte, mirosurile si gusturile inconfundabile. A fost o senzatie deosebita ca dupa un an sa fiu recunoscut si sa recunosc fete familiare in nebunia capitalei cu mai bine de 1,5 milioane de suflete. Parca m-am intors acasa, asteptat de prieteni. Pe langa familiaritate m-a cuprins si sentimentul de nerabdare, de explorare, de curiozitate: oare cu ce noutati ma va surpinde de data asta Nepalul???

Miracolele "banale", precum intalnirea neplanuita cu Rem (ghidul prieten de anul trecut) si conditii meteo neasteptate, ne-au dirijat cumva spre nord, spre regiuni necunoscute. Astfel dupa poteci, sate si prieteni deja cunoscuti de anul trecut, ne-am trezit intr-un regat miraculos: Regatul Mustang.

Ajunsi in "varf de deal", la 3200 de metrii altitudine, am aruncat o privire spre nord, spre cea mai adanca vale din lume, Kali Gandaki (aproape 6000 de metrii adancime), care separa giganti precum Annapurna si Dhaulagiri. Apoi cu povestiile lui Rem in ureche am inceput coborarea in vale. Dupa taramul zapezii si a frigului spre suprinderea noastra am innoptat intr-o oaza cu ape termale de 60 de grade si cu livezi de portocali, in fundal cu imaginea unei cetati de gheata, cu turnuri care ajung parca pana la cer: Nilgiri Sud (aproape 7000 m). Pe firul legendelor a doua zi am pornit in sus pe vale. A fost prima si ultima data cand am vazut un nepalez ruganduse inaninte de a porni la drum cu masina... Curand am inteles de ce. Drumul dintre Tatopani si Jomsom este cel mai spectaculos si expus drum pe care am calatorit vreodata. Off-roadul cu autobuzul pe marginea prapastiilor adanci de sute de metrii, fara parapet desigur, unde desertul plin de adrenalina sunt depasirile la milimetri, concura cu peisajul incredibil. Probabil din aceasta cauza trecerea la desertul montan este aproape instant. Dupa ce am trecut de poarta psihica si fizica a cheilor ne ridicam privirea si ramanem trasniti de priveliste! Am ajuns intr-o alta lume. O lume parca de pe alta planeta. Suntem minisculi, niste furnici, rataciti parca pe terenul de joaca a zeilor. Incredibil ca in acest mediu arid si friguros traiesc oameni. Trecem prin sate, care se camulfeaza perfect in peisaj, sunt oaze de piatra intr-un desert de piatra. Apoi apare un oras, Jomsom. Nu inteleg ce cauta aici un oras, care este rolul lui, din ce se autosustine, din ce si de ce traiesc oameni aici... Apoi pe ultimele raze de lumina pornim in urcare spre destinatia noastra, manastirea Muktinath. In lumina crepusculara apar ultimele elemente de mister: pesterile suspendate din Mustang. Din cate stiu sunt pesteri construite de om, dar situate undeva la mijlocul unor pereti de sute de metri, suspendati intre cer si pamant. Intr-un final se asterne intunericul peste acest peisaj misterios si intrigant, iar noi in bezna si frig ajungem la un hotel ciudat, cu un nume ciudat (Bob Marley). Pe lumina zilei ne asteapta un peisaj neasteptat. Suntem la altitudine, in zapada, dar cu munti care se inalta mult peste noi. Pe o vreme si lumini minutate pornim spre manastire. Desi sunt aclimatizat si obisnuit cu altitudinea, cei maxim 500 de metrii parcursi par a fi un test de anduranta. Poate chiar sunt un fel de test. Nu toti ajungem la manastire. In mijlocul desertului de pietre si gheata ajungem intr-o oaza cu 108 capete de dragon care scuipa apa si copaci batrani. Ma uit la oameni si ma uit in mine. Brusc inteleg de ce traiesc oameni aici: pentru moksha. De aici si denumirea Muktinath, cea ce inseamna eliberare. In credinta lor eliberare din lantul mortii si renasterii, dar indiferent de credinta mea si eu simt o eliberare. Deci asta este ce mi-a oferit Nepalul de data asta si nu am cum sa plec de aici fara sa fiu recunoascator si sa fara sa mai revin, din nou.

 

Add new comment